22 noiembrie 2009

Ceva periculos

Motto:

" Farfuridi: (luând vânt) Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64... Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul... (cu tărie începând fraza.) Plebicistul!..."

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena 1)


Heh, bineînţeles că am fost să votez, până la urmă. Şi am făcut asta pe ultima sută de metri, căsăpind vijelios cina în oraş pentru cel mai batjocorit motiv al circului general din ultimele două luni, pe puţin.

Tăcerile de izolator electoral neinteresând pe nimeni - mă amuză, de-altfel, să constat de fiecare dată cum sictirul se dovedeşte solubil în realitatea imediată fix în momentul ştampilei . Pot doar scrie aici şi fără farmec: nu am votat cum mă aşteptam. Restul nu are nicio importanţă - e o alegere fără suflet şi fără chef, punct.

Nu sunt foarte fericită de ea; de-aia probabil că nici nu m-a entuziasmat perspectiva ieşitului din casă. Mai bine trei ceasuri cu Gracq şi Farghestanul, de control afectuos.


***

Motivul pentru care te hotărăşti totuşi să arunci brusc şervetul cinei e cel referendar. Răspopitei i se pare bizară tocmai asurzitoarea linişte ce i-a învăluit miza, care numai nevinovată nu era.

Pe gustul meu, votul cenzitar e singura soluţie viabilă - mateină, dandy, elegantă şi da, reacţionară - cu putinţă în ipoteza eşecului democraţiei directe şi proporţionale. Principatele fiind însă ce sunt, asta ar însemna să avem drept mari electori pe Poponeţ, pe Columbeanu, pe Bote, pe EBA, pe ...heh, mai înşirăm mult?

Nu e cazul, CQFD donc.

Antipatia pentru Parlament se cunoaşte. Este un sindrom normal şi explicabil prin înlocuirea oligarhiei de serviete stacojii cu o alta, genealogic strict fidelă şi atavică par ailleurs, ce poartă brăţara de aur a corupţiei pe bani şi urechelniţă fără fir. Platitudinea desbaterii ascunde destul de stângaci tocmeala prealabilă, simonia dregătorească şi porcăria prostitută a indiferenţei de sistem. Cu vigoare şi tupeu, praxisul despoaie teoria de alegorie: şi asta e foarte grav şi foarte trist, fireşte.

Dar a reduce numărul de parlamentari, cu samavolnică bună ştiinţă, de la o cotă rezonabilă înspre nanismul aplaudac este o jignitoare ticăloşie. Majorităţi mai lesne controlabile, subreprezentare a nevoilor de circumscripţie: fenomenul e strict simetric transformării salonului de recepţie în salon de pedichiură.

Apoi, povestea parlamentului unicameral este o aberaţie plutocratică. Am pentru ideea de Senat o afecţiune profundă, apostolică şi romană: dispariţia camerei a doua e o mare mârşăvie lipsită de tradiţie, educaţie şi eleganţă. Şi să se cheme cum: Divanul Trebilor Dinăuntru? Asta face fanariot. Marea Adunare Naţională? Asta face NKVD.

Este mult mai al naibii decât credem. Este furtişag ordinar de tarabă, numerar pierdut într-o duminică fără cafele şi împuţenie de birt.

Eu, nu. Dar trei sferturi neatente de masă electorală, da. Inexplicabil.


***

Să nu am dreptate, deci. Să nu se dea pedeleul de trei ori peste cap şi să se facă PRI. Să nu mai avem încă cinci ani de sindrom puerperal: este epuizant să nu ştii cui să dai mai departe hârtia pentru care tu ai vorbit la telefon până la vomă, este jignitor să ţi se spună da, dar nu mai ştiu cât mai stau pe aici, în post.

Să nu am dreptate, punct.

PS: Şi gata cu agorele, cum nu ne stă în fire. Vedem ce mai scoatem mâine dimineaţă: poate strada Cometa, poate chiar ceva atenian, poate amândouă. Graţie gogoriţelor de criză, mă aşteaptă trei zile de lucru şi zece de şomaj tehnic, iresponsabile şi plimbăreţe. CQFD, par ailleurs.

Urgent nevoie de isprăvit răspărul orelor de dormit. Zilele subterane - nu bun, heh.

Later edit: Nimic de la Mamlouka, deocamdată. Hum, mâine sun carrément. Slavă domnului, n-avem niciuna vize prohibitive în rândul ăsta de ausweisuri.

Ah. Şi de făcut ordine în sertarele tejghelei mâine dimineaţă. Lipsesc fix astea de octombrie - şi merită, pentru că ne întoarcem la ele înainte de flâneria franţuzească.

Corpus regni şi secţia specială

Alegeri. M'en fous, am stins iar la şase jumătate ca să mă trezească fluiericea pe la prânz.

O zi în care şandramaua pseudo-glam de rigoare face un pas în spate. Interstiţial, favela de la Voluntari, bronxul Gării de Nord, georgicele în galenţi de pe aiurea. Vizibile şi îndelung analizate: vot universal direct, nu?

O ţară de secţii speciale, s-ar spune. Din voia sindromului Marmeladov, sunt singurele ce înşiră interminabile cozi, în timp ce pe aiurea ai parte numai de larma liniştii şi hăul puturoşeniei şi siktirului colectiv.

Ei bine, azi nu sunt un cetăţean model, deşi s-a putut întâmpla să stau şi eu de vreo două ori pe la cozi din astea consulare.


***

2000, rue de l'Exposition. Şi o atmosferă cu totul diferită de '96, când se mai putea respira fumul candid al revanşei istorice.

Turul doi: e grav şi absurd.

- Alors tu y vas, tu fais quoi, întrebase Spandoni la desert.

Învârţi linguriţa de cafea în jurul axei sale:

- Ecoutez, c'est la mouise...

- Tu veux pas qu'on aille faire un tour du côté de Monceau, plutôt?

- Certainement, mais après. Ca m' énerve, je sais pas quoi faire.

Într-adevăr: nimic mai împuţit decât lipsa de alegere reală. Dar Spandoni ştia mai bine, ricanând cu poftă: ah, Germaine, t'es émouvante avec tes trucs...

- ...et ennuyée, dites...

- Hum. Tu sais quoi? En fait, c'est simple. Tu y vas et tu rayes tout. Et puis après tu mets Voltaire dessus.

Zis şi făcut.

- Alors, alors?

- Oh, heh. J'ai mis Rousseau.

- C'est politiquement nul, évidemment...

- ...c'est toi qui le dis, camarade Spandoni.

- Mais en même temps, j'aurais mis ma tête à couper que tu ferais ça. Allez, petite coco, on va voir les fabriques de Monceau? Y'en a marre de votre goulag de Béhagues, va.


***

Astăzi, nu l-aş mai scrie pe Jean-Jacques: câţiva ani în plus, ajută. Şi alte suave molime, deasemenea.

Întrebată, aş vota cu Bhumibol. Dar aşa ceva chiar nu se poate. Se poate însă lunga plimbare la locul faptelor de săptămâna viitoare: de data asta, am gândit-o cu Passagenwerken şi Rambouillet, ceea ce eu cred că este a fair offer.

Rambouillet: plimbarea perfectă de sfârşit de toamnă.

Est-ce assez Rive Droite? A bon entendeur, heh.

PS: La Chişinău, cozi vibrante. Naivităţi, fireşte, într-o ţară capabilă de alegeri imperceptibile ca Moldova.

Şi nu, nu sunt indisponibilă deloc, beizadea. Doar că lucrurile succesorale se precipită un pic, chestie care îmi dă peste cap toate serile în discuţii şi împărţeli interminabile. Urgh.

Duels en miroir, 3: Cizmele de echitaţie de la Oranki

- Repet întrebarea: sunt chiar cizmele dumitale?

Interpelat mai degrabă pe tonul cuvenit ordonanţei năroade, ofiţerul de cavalerie nu ştia dacă să se arate sincer şi năucit. Sau retoric indignat, pe măsura întrebării cel puţin curioase.

- Sunt chiar cizmele mele, da, răspunse moale.

Poate că n-ar mai fi trebuit să se mire atât: în ultima vreme, timpul începuse să joace tuturor sinistra festă a aritmiei discreţionare. Rapide şi dramatice, ambuscada şi procedurile sumare ale începutului de prizonierat. În lentă şi incomodă batjocură, transportul de marfă până la destinaţia penitenciară provizorie.

În aşa un sfârşit de lume, ce mai contează o pereche de cizme englezeşti de călărie, extrem confortabile şi cu valoare sentimentală?

Interlocutorul păru descumpănit. Un om oacheş şi scund, cu aparenţele patrate şi lipsite de imaginaţie ale genistului sârguincios. Poate uşor pedant, cu siguranţă insistent: a good fellow, fără surprize şi fără străluciri, genul care era în stare să construiască răbdător căi ferate în plin deşert la ordin şi posesor al unei strângeri de mână cam prea ferme. Şi - aici cavaleristul îşi înghiţi cu greu schiţa unui surâs - care se prostea măsurat cu muierile periferice garnizoanei, bând cu frică şi pricepând ultimul poantele humorului de popotă.

- Pesemne m-am înşelat, zise simplu genistul întorcându-se pe călcâie.


***

- Dumneata eşti absolut sigur că sunt cizmele...?

O dată, de două, de treizecişitrei de ori şi zile la rând.

Şi exasperat, cavaleristul cel sangvin isbucnise:

- Dar cum mama dracului să nu fiu sigur! Sunt cadou de la nevastă-mea.

Suficient de logic pentru a reteza orice altă insistenţă.

Aş!

- Fii dumneata amabil şi întoarce carâmbul.

Ei poftim acum, ce toană absurdă: să întorc carâmbul, ceea ce implică descălţare. Pe frigul şi pe noroiul ăsta!

Dar genistul cel îndesat insista, cu furie seacă:

- Eşti bărbat şi ofiţer român? Descălţarea!

Poate că în acea după-amiază mohorâtă de noiembrie nu s-ar fi întâmplat nimic iremediabil. Poate cavaleristul ar fi rânjit, întorcându-se nedumerit la spartul de lemne sau interminabila târâială de traverse sau orice alt divertisment letal programat cu grijă prealabilă de Soviete.

Perechea de palme era oricum exclusă, inter pares. Şi zău aşa: ce mai contează, o pereche de cizme?

Dar lumea se strânsese, în ciorchine curios şi vorace de ceva nou. Tertium non datur şi să isprăvim odată circul ăsta inutil: oftând agasat, cavaleristul se descălţă, privind cu uimire cum necunoscutul înşfăcase fără nicio altă ceremonie perechea dreaptă a preţioaselor încălţări.


***

Imediat, un răget. Fluvial:

- Ah, eram sigur! Eram sigur! Poftim, poftim de vezi cu ochii dumitale! Sunt iniţialele mele, eu am pus ordonanţa să mi le scrie. Astea sunt cizmele mele! Ale mele!

Cavaleristul privi cu neîncredere. Bietul om, uite cum îi tâmpeşte pe unii lagărul...

- Imposibil. Doar am spus că sunt cadoul de nuntă al nevesti-mii.

- Care nevastă, ce nevastă? Stela? Care nevastă? Stela e nevasta mea, astea sunt cizmele mele. Să spui imediat de unde le ai, că... Să spui imediat de unde le ai!

- Vă înşelaţi, domnule. Stela este nevasta mea cu acte în regulă.

În povestea asta, toată lumea are, din păcate sau din fericire, dreptate. Stela cea fără de patronim este o foarte inocentă şi neştiutoare bigamă: cel crezut mort la Cotul Donului şi cel surghiunit la Iaşi tocmai s-au întâlnit la Oranki, fără prea multe formalităţi.

Bref: une petite veuve un peu trop pimpante, peut-être, et ses deux maris, bien légitimes. Pourquoi faire simple, quand on peut faire compliqué et que la guerre s'en mêle?

Iar în situaţii din astea, cizmele devin brusc casus belli, la rândul dânselor. Este, de-altfel, momentul în care întâmplarea iese din sfera relativ controlabilă a simplei coincidenţe.

Pentru că, nu-i aşa....

- Onoarea trebuie reparată, zise genistul gâfâind.

Onoarea cui ar trebui reparată şi pentru ce anume, atunci când vorbim în fond despre unul din miile de accidente ironice ale stării beligerante este un aspect cu totul secundar. Iar când se pierde totul mai rămâne doar panaşul, înţelegând prin asta graţia deopotrivă subtilă şi inutilă a gestului afirmativ, împotriva oricui şi tuturor.

Un reflex foarte puţin românesc, ce pune legea nescrisă înaintea tocmelii. Şi în cazul genistului, nevoia de a spăla dubla grozăvie a furtului şi raptului in absentia.

Mi-ai furat cizmele, mi-ai suflat nevasta. Reflex medieval, fireşte: rien que du déraisonnablement lucide, dans tout cela.

Deocamdată însă, cavaleristul se miră colosal:

- Vrei să spui că...

Şi cizma aterizează uşor ridicul la picioarele tâlharului.

- Ai o zi, domnule...

- Elefterie...

- Ai o zi, domnule Elefterie.


***


Amănuntele zilei următoare sunt foarte greu de reconstruit în absenţa martorului ocular. Ascultătorii ocazionali ai poveştii sunt de acord cu ipoteza unei forme uşoare şi poetice de delir colectiv: aparent nimeni nu apucase măcar să se întrebe cum ar putea să obţină satisfacţie genistul cel jignit.

Departe de sofisme deplasate, o simplă chestiune de logistică: ciot de sticlă, toporişcă sau hanger de bucătărie?

Au urmat, ni se mai povesteşte, dezbateri interminabile despre numărul de paşi, scepticele competenţe în materie de prim ajutor ale unui stomatolog neamţ imediat disponibil, probabilitatea amânării sine die din raţiuni meteorologice, impactul dizenteriei asupra acurateţei tirului. S-au ţinut, probabil, sobre prelegeri de amplasament şi topografie, subterfugiu şi pantomimă: însă nimic despre arme şi muniţii, ca şi cum tocmai subiectul ăsta ar fi fost lipsit de orice importanţă.

Trei zile mai târziu, într-o linişte de piatră, o voce ternă numără paşii de rigoare.

Uităturile celor doi se măsoară pe îndelete, la rece şi fără ură: în felul lor, sunt dincolo de orice, acum.

Şi de-abia atunci cuiva îi dă prin minte să întrebe, afon:

- Păi cum aşa domnilor.... duel fără arme?

Sigur că se poate: este, de-altfel, avatarul dintâi.

Însă întrebarea asta nepoftită e suficientă minimei logici şi principiului de realitate. Cavaleristul e primul care cedează, întinzând mâna armistiţiului necondiţionat: poate ar fi, totuşi, mai la îndemână să stăm de vorbă...


***

Au stat de vorbă. Prin voia disperării bine temperate şi nebunia derogatorie a detenţiei nejudecate prealabil, au devenit chiar nedespărţiţi.

Şi s-au întors împreună la domiciliul din acte. E foarte posibil ca Stela să fi leşinat văzându-şi mortul în prag şi viul întreg, după atâta timp.

Alegerea s-a făcut, povestea Colonelul, aproape imperceptibil, odată balamucul de stare civilă cât de cât desluşit.

La un moment dat, genistul cel îndesat şi uşor pedant - a good fellow, indeed - s-a suit în tren, şi gata.

Cu alte cuvinte, de data asta Jacques le Gris a avut câştig de cauză.

21 noiembrie 2009

Duels en miroir - second entracte:Trei negaţii

Motto:

"Soluţia întâi: a lui Soljeniţân

În Primul Cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor."

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Testament politic)


Oranki, toponim. Regiunea Nijni-Novgorod, undeva înspre punctul de întâlnire al fluviilor Obi şi Lena: aşadar, Siberia. Mânăstire şi schituri de obşte exclusiv aristocratică şi petersburgheză; loc de pelerinaj ţarist, dar şi legături apocrife ce irigă legenda unui anume Grigori Efimovici Rasputin. Icoană făcătoare de minuni - Hristos pe drumul Golgotei, privire fixă şi de peste umăr - descrisă de Tolstoi în Воскресение. Lagăr de concentrare pentru prizonierii provenind din statele Axei, cu Japonia cu tot. Şi pentru naivele resturi de brigăzi POUM ce ştiau pesemne prea multe amănunte spanioleşti echivoce.

Colonelul englez din Indii nu vorbea aproape niciodată din proprie iniţiativă despre ceea ce putem numi, nu fără tandru cinism, singurul său sejur în străinătate. Un sejur prelungit, neaşteptat şi cu neaşteptate, laconice ecouri.


***

- Cum era, întreba Mândra căpoasă.

- Cum era unde?

- Ah, dar ştii foarte bine. Acolo, dragă.

Şi Colonelul, altfel om de fin calembour şi sobră ironie, se simţea dator să tacă agale. Înţepeneam: nu îi apucasem solemni, pe niciunul.

- Gata, ai isprăvit Mica Publicitate, încerca Colonelul, tuşind uşor.

- Nu schimba vorba, Mişule.

Căpoasă, da. Şi după vreo jumătate de minut, cu nesfârşită tandreţe: ... te rog.

Şi Colonelul ridica din umeri. Chiar aşa: ce se poate povesti despre patru ani de zile într-un iad uşor altfel, pentru că tăiat de mână de om, în care - o să vedem - singurele lucruri libere sunt mintea şi o sumă ameţitoare de nuanţe?

- Inélégant, c'est tout.

- Poftim?

Căpoasei, Colonelul îi traducea liber a ghilotină edulcorată:

- Oarecare, dragă.

Gata, Mândra. Audienţa s-a isprăvit. N-ai să afli mai mult azi. Altădată, poate, dacă ar mai avea chef de aşa ceva.

***

Patru ani de zile ce ar fi putut fi doi: trimeasă în turneu misionar, Ana Pauker promisese totul în schimbul întoarcerii. Reabilitare, dregătorii, siguranţa amneziei colective, echivalările Transnistriei în livretul militar cu alte campanii, vestice. Fără succes, deşi arhivele ne vorbesc despre brigăzile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan.

- Comme c'est drôle: o parte din evrei, legionarii, ţiganii şi poponarii, tranşase Colonelul cu o stacojie, neaşteptată virulenţă într-o după-amiază. Eu, nu.

El nu: aşa scrie şi în livretul militar - prizonier război URSS, 1944- 1948. Este culmea conspiraţiei în biografia extrem de misterioasă a unui individ de asiatică discreţie. Şi momentul în care trebuie neaparat - se cere, chiar - să mă pufnească miorlăiala, care i-ar fi displăcut teribil: voyons, puişor, cu din astea-mi vii?

Eu,
nu. Este prima din cele trei circumstanţe în care l-am auzit sau aflat vehement, revoltat şi în general negând ceva.

***

- Ce-ai mai făcut pe la facultate?

- Nişte numerale.

- Zău? Poftim!

Şi Fregata numără spanioleşte cu plictisită sârguinţă, crezând că vorbeşte cu pereţii.

- Ah, attention, tu te trompes.

- Tu...

- Oh, de l'écorce de bouleau...juste quelques mots comme cela... mâna dreaptă flutură... enfin...

Pe masă, o carte.

- Turgheniev?

- Nu el m-a trimis acolo. Ehrm.

Tonul e foarte apăsat. Nu ştiu dacă îţi dai seama, adaugă Fregata întotdeauna.

...dar cu Tata nu prea se putea glumi, pe tema asta.

***

12 octombrie 1986. Radio România, programul doi: e difuzorul din care nu urlă chiar tot timpul comunicatele cu performanţe agricole.

Şi sunetele de mai jos, cu neputinţă de uitat:



Suntem în bucătăria sumară a caselor din faţă. Colonelul fumează: ah, tiens! Faust. Dă mai tare, te rog.

Poftim: ştii că Faust e preferatul lui, dintotdeauna.

Dar încântarea se stinge cu mare repeziciune: e corul Armatei Roşii, iar asta schimbă totul. Alămuri proletare, elan strunit fără nicio iscusinţă.

Şi îl auzi de undeva, de foarte departe, din zaţul vremurilor pesemne. Un ton posac: nu mai am chef. Dă mai încet, te rog.

Dai mai încet. Cu o mişcare neaşteptată, îţi prinde încheietura mâinii, vorbindu-ţi româneşte, în continuare:

- Nu aveţi ce căuta în Rusia.

Şi taci, uluită. Rusia e ceva simpatic: sunt pozele din cărţile cu Petersburg, sunt poveştile cu Neznaika, sunt caramelele rare şi imposibil de găsit în comerţ pe care le-ai primit cândva de la taică-tău. Pas de quoi tuer un chat: inexplicabil şi prosteşte, mintea ta nu face legătura.

Înghiţi saliva, pentru că ştii că e ceva grav. Cu câteva zile înainte te prevenise, în felul lui foarte calm, că s-ar putea să nu vă mai plimbaţi prin Parcul Bonaparte.

Şi tu nu pricepusei nimic.

- Promite-mi, te rog.

A-t-on vraiment idée? Non, pas à huit ans.

Mais on promet.

Uşurat, adaugă zâmbind:

- Puişor. Rusia nu bun, deocamdată.

Peste două zile, Colonelul englez din Indii pleca puţin să-şi vadă hărţile niciodată parcurse cu piciorul.


***

La rândul meu, adaug a patra negaţie: ... şi să ştii că nu te-am trădat mergând acolo.

Şi am să mai merg. Dar Colonelul ştie precis deja toate lucrurile astea.

Aşadar, Oranki. Nu e simplu, dar o să scriem şi asta.

Duels en miroir - 2: L'outrance de Jacques Le Gris

Motto:

"Et pour ce que la matière du champ mortel se ensuivit, laquelle faict moult à merveiller et que moult de peuples du royaume de France et ailleurs informés de la merveille vinrent de plusieurs pays à la journée du champ à Paris, je vous en déclarerai la matière, si comme je fus adoncques informé."

(Jean Froissart,Chroniques, Chapitre XLIV, Comment deux champions joutèrent à Paris à outrance. L'un avait nom Messire Jehan de Carrouge et l'autre Jacques Le Gris)


Odată cu Froissart, întâlnim din nou o strălucitoare excepţie de la regula nescrisă ce ar vrea ca toţi cronicarii Evului Mediu galic să fie epeişti, aristocraţi, nu întotdeauna în largul lor în faţa foii de pergament - Commynes este, de-altfel, exemplul clasic şi antrenant de cronicar eliptic şi timid - şi neapărat cruciaţi.

Apărut spre spartul târgului, Jean Froissart cel fără de particulă e un personaj aproape plebeu, şiret şi dat în paşte. Din neguţător de pânzeturi pe la Valenciennes, ne pomenim brusc că deţine - la 24 de ani, ceea ce nu prea e o performanţă, la scara vremurilor sale - o scrisoare de recomandare a regelui Boemiei către Philippa de Hainault, ce tocmai devenise consoarta lui Edward al Treilea.

În perfidul Albion, parvenitului îi merge strună. Din toată salba de povestitori, el este cel care călătoreşte cel mai des: Franţa, Spania, Italia - la nunta ducelui de Clarence cu o demoazelă Visconti, unde asistă Chaucer şi Petrarca: oare ce şi-or fi spus ăştia trei? on peut rêver -, Flandra, Ţara Galilor. Distanţe pe măsură, relatări dense şi spumoase ce nu dispreţuiesc niciodată bârfa asasină şi stăpânesc impecabil ritmul cerut de circumstanţele narative.

Şi nicio cruciadă la activ, pentru că s-au isprăvit demult.

Dacă mă întrebaţi pe mine, e cel mai straşnic din toţi patru. Are viziune şi construcţie tridimensionale, nesăturându-se să înşire doar şi la nesfârşitul plictiselii fapte şi hagiografii. Un impecabil simţ al nuanţei şi o extraordinară ironie de care nici măcar Joinville - the second best - nu se poate prevala.

De citit, cu timp pe mână. Pe lângă Cronici, romanţurile lui Chrétien de Troyes par penibile compuneri.

Deocamdată, dau la schimb una din cele mai bune pagini posibile. Am copia cu totul, dacă n-ar fi lucru de mizerie.

În loc de asta, citim pe îndelete.

***

27 decembrie 1386 e o dată contemporană povestitorului. Şi un eveniment de impactul finalei de fotbal din Liga Campionilor, dacă judecăm diagnosticul pe care l-am agăţat drept motto: laquelle faict moult à merveiller. Nu autocare, ci coviltire - elanul însă e geamăn galeriei de club sportiv de pe orice stadion al zilelor noaste.

Cu câteva nuanţe: golgheterului obosit i se va tăia capul, în prelungiri.

Mulţimea care se adună în poala bisericii Saint-Martin-des-Champs ştie că oboseala şi statul în zloată o să-i fie întreit răsplătite de spectacolul rar al turnirului judiciar. Şi el geamăn baletului de gladiatori, pentru că - insist - nu are decât o singură soluţie posibilă: sorţii decid vinovatul, care plăteşte cu viaţa propria înfrângere.

Rousseau se înşeală, probabil cu bună ştiinţă, atunci când califică, în Contrat Social, astfel de practici judiciare drept abuzive. Pe socoteala scribului, abuzul presupune dimpreună frecvenţă - ne amintim apostroful exasperat al lui Figaro: mais, Monseigneur, il y a de l'abus! - şi disproporţie. Nimic din toate acestea în cazul unei proceduri penale de excepţie - adică speciale - rezervate castei războinice şi numai după o foarte amănunţită anchetă contradictorie.

Lucrurile serioase chiar aşa şi încep, câteva luni mai devreme, la 9 iulie 1386: de Carrouge aruncă mănuşa - heh - iar nemernicul o adună de pe podeaua tribunalului. În rest, nimic extraordinar: jelanii, mărturii, probe, interogatorii, toate în contradictoriu şi toate cu loc de întors.

Ce se întâmplase: pft, un viol în toată regula, ce dumnezeu altceva.

Dar să o ştim şi noi. Şi o ştim şi în 2009, graţie nemaipomenitei mărturii a cronicarului.


***

În primul rând, Froissart nu prea îl înghite pe acuzat, lucru pe care nici măcar nu-i dă prin minte să-l ascundă:

"Et par spécial ce Jacques le Gris étoit tout le cœur du comte [Pierre d'Alençon, suzeranul celor doi adversari] et l'aimoit sus tous autres et se confioit en lui. Si n'étoit-il pas de trop haute affaire, mais un écuyer de basse lignée qui s'étoit avancé, ainsi que fortune en avance plusieurs, et quand ils sont tous élevés et ils cuident être au plus sûr, fortune les retourne en la boue et les met plus bas qu'elle ne les a eus de commencement."

Unu pe unu, Jacques le Gris e un fel de burtăverde cu panaş şi lipsit de pedigree, amănunt care îl va costa probabil foarte scump, într-o afacere care numai simplă nu este.

În al doilea rând, Jean de Carrouge e un tip destul de dubios, care se joacă de-a mercenarul prin Scoţia şi se arată dornic de pricini funciare diverse. Răscumpărarea cu circ a domeniului de la Arnou-le-Faucon, cumpărat de Le Gris cu câtva timp înainte şi care aparţinuse socrului lui Carrouge, dă naştere unui prim proces între cei doi, încheiat prin arbitrajul suzeranului - insuficient.

Asta n-ar fi mare lucru, dacă la un moment dat lui Carrouges nu i s-ar fi făcut poftă să o întindă iar de-acasă. Cronicarul scrie - e savuros şi valabil şi astăzi: "volonté et imagination avoit été prise à messire (...) pour voyager oultremer, car à voyages faire avoit été toujours enclin. " Şi iat-o pe Marguerite de Thibouville, pe care Froissart o vede cam ca pe Născătoarea, rămasă singură cuc. Adică mă rog, cu vreo trei bucătărese surde şi patru scutieri piliţi zdravăn: "entre ses gens, petitement accompagnée."

***

Într-un Ev Mediu unde toată lumea tânjeşte şi se miorlăie a fin'amor pe lăţimea unui tăiş de sabie se întâmplă brusc ceva aproape de neînchipuit, la limita manifestării clinice. Iar pasajul este absolut colosal:

"Advint, vez ci, la question du fait, que le diable par tentation perverse et diverse entra au corps de Jacques le Gris, lequel se tenoit de-lez le comte d'Alençon son seigneur, car il étoit son souverain conseiller; et se avisa d'un très grand mal à faire, si comme depuis il le compara; mais le mal qu'il avoit fait ne put oncques être prouvé sur lui ni oncques ne le voulut reconnoître. Et Jacques le Gris jeta sa pensée sur la femme de messire Jacques de Carrouge (...)."

Bref: lui Jacques le Gris i se pune pata. Suntem în 1386 şi totul e bine, cum ar spune trâmbiţaşul nocturn din turla bisericii. Il jette sa pensée, ne spune Froissart cu fină cunoaştere a mecanismului de proiecţie şi reacţie al stârnelii. Et il la jette noirement, bassement, tel le mauvais œil.

Zis şi făcut: se dau pinteni zdraveni până la Argentan - şi nu Argenteuil, cum se scrie din grabă în letopiseţ. Marguerite e singură, cum spuneam şi nimeni nu are nicio reticenţă în a-l primi pe nemernic: bucătăresele dorm pe prici, scutierii beau de sting în continuare. Iar gazda, ce să facă şi ea, îl ia de mână, îi face conversaţie şi-i arată ghergheful - franchement, la ce ne gândeam? - : mêmement, la dame qui nul mal n'y pensoit le recueillit moult doulcement et le mena en sa chambre et lui montra grand'foison de ses besognes.

Ori e toantă, ori prefăcută. N-are importanţă, Le Gris insistă: Jacques requit à la dame, qui tendoit à sa male volonté à accomplir, que elle le menât voir le donjon; car en partie, si comme il disoit, il était là venu pour le voir.

Azi am rânji; Marguerite, săraca, cică nu se prinde. Urmează ceva între basme pentru bimbo şi Răscoala lui Rebreanu: uşa se închide brusc - vlan!-, Marguerite miorlăie - mvai, ce-o fi fost? -, streinul minte cu neruşinare - vântul, doamnă - şi ea crede tot, poate pentru că şi vrea să crează.

În fine, se întâmplă - de bras roide et léger, formulă cam prea elegantă pentru un nenorocit de delict - gazda plânge puţin, intră scutierul beat care nu pricepe nimic - o fi avut veşti proaste, cine-o mai şti? -, Le Gris pleacă repede-repede şi Marguerite se încuie în iatac cu o ditamai depresia nervoasă, descrisă în cele mai mici amănunte.

Cum ar spune Froissart, une dolente aventure. Să nu sufli o vorbă, că te faci praf, o sfătuise Le Gris. Dar zău, ce muiere proastă ar şti să-şi ţie gura, mai ales în momentul în care jupânul se întoarce acasă.

Balamuc, scandal, proces. Unul foarte politic, de-altfel, în care totul se reduce la porcării de bună vecinătate, un pasiv prealabil niciodată digerat de părţi. Fireşte, nimeni nu recunoaşte absolut nimic. Ca să se hotărască totuşi naibii ceva, suzeranul trimete toată povestea în faţa Parlamentului de la Paris, adică la cremenal.

Restul nu e foarte important. Furia, setea şi dorinţa de răsbunare îl fac terci pe Le Gris. Despuiat de armură - de acolo vine gestul de curte marţială al smulgerii epoleţilor ofiţereşti - leşul e târât prin tot oraşul până la oribila spânzurătoare de la Montfaucon.

Căsăpit a doua oară, să fim siguri.

Mais priez Dieu que tous nous vueille absoudre!

Întrebăm şi noi ca scutierul beat: deci, ce se întâmplă?


***

Se întâmplă că, bineînţeles, Evul Mediu numai feciorelnic nu e. Se mai întâmplă şi că mironosiţa minţise cu neruşinare, din dorinţa de a răsbuna până la sânge povestea funciară de care am pomenit pe la începutul poveştii, ceea ce transformă totul într-o infectă eroare judiciară.

Iar la un moment dat la Oranki, şi cu nuanţele şi proporţiile de rigoare, istoria se repetă.

Anul este, poate, 1945.

Duels en miroir - premier entracte: Pe spălătoreasa spartană a întrebat-o cineva, ea ce părere are?

Motto:

"L'Homme est né libre et partout il est dans les fers."

(Jean-Jacques Rousseau, Du contrat social, Livre I, Chapitre 1.1 - Sujet de ce premier livre)

Se crede, cu suficienţa celor care au citit despre lucrurile astea numai şi numai din procrastinante crestomaţii, că vituperarea lui Jean-Jacques de la căpătâiul Contractului Social are de-a face exclusiv cu nişte amănunte destul de plicticoase, legate de oribilul absolutism. Asta ca să vorbim ca nehalitul de Gracchus Babeurre... euh... Babeuf, excusez du peu.

Primul şi ultimul babouviste din istorie.

Cu lighioana de Jean-Jacques, pentru care continui să am o inexplicabilă şi resemnată tandreţe, lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât par. Fraza asta de deschidere e construită, în fond, pe o logică retorică foarte apropiată de cea a publicităţii pentru detergenţi de vase. Şi te invită să cumperi teoria asta mai degrabă decât pe cea a lui Hobbes - clăteşte mai bine, pesemne, îngrijorările de conştiinţă pe care le-ai putea avea, la un moment dat. Dincolo de învelişul vorbelor de care absolut toată lumea se agaţă - subiectivare vs. obiectivare juridică, etc. şi blabla - ar trebui poate citită un pic altfel.

Doar despre drepturi şi libertăţi vorbim, în propoziţia asta care zornăie cetăţeneşte lanţurile reacţiunii?

***

Din nou, ar fi prea simplu, pentru că Jean-Jacques e cam ca Marguerite D. Scriind tâmpenii înduioşătoare, şi le asumă întotdeauna cu preţul unei întregi construcţii de raţionamente. Însă toată şandramaua maschează profundele falii ale chinuitei structuri şi stime de sine ale personagiilor. Congaia de pe Mekong şi fugarul ceasornicarului genevez sunt la leghe mentale distanţă, însă împart cu brio aceeaşi nelinişte pulsatilă a fiului risipitor.

În atari situaţii, recursul la metonimie e pesemne lucrul cel mai la îndemână de făcut: din nou, Marguerite şi Jean-Jacques se drapează de fiecare dată în poalele largi ale Istoriei mari, atunci când de fapt, ar vrea să ne comunice doar că le e cam frică să doarmă noaptea cu lumina stinsă. Scriind, de pildă, că fiinţa umană se naşte liberă dar cu toate astea - nu se ştie cum, a naibii viaţă - zace în lanţuri, Jean-Jacques nu atacă numai absolutismul, ucigaş al respiraţiei individuale. Ci se răţoieşte, înfăşat în toga pretextă a formulei pneumatice, cu întreg Evul Mediu, la care se arată cu desăvârşire imun.

Iată ce putem citi, de pildă, câteva pagini mai încolo - Rousseau se dă în vânt după analogii serpentine şi exasperate - drept dovadă a stării de lucruri inadmisibile:

"Les combats particuliers, les duels, les rencontres, sont des actes qui ne constituent point un état ; et à l’égard des guerres privées, autorisées par les Établissements de Louis IX, roi de France, et suspendues par la paix de Dieu, ce sont des abus du gouvernement féodal, système absurde, s’il en fut jamais, contraire aux principes du droit naturel et à toute bonne politie (Chapitre 1.4, De l'esclavage)."

Unde stagirita politie trebuie neaparat tradusă prin amuzanta găselniţă periurbană a colectivei. Nu prea vorbim despre lucruri democratice, la Jean-Jacques, să ne scuzaţi.

Il aura toujours été une fausse piste, celui-là. Tricheur, va.

Passe ton bac, d'abord. Et tue le Père.


***

Şi da, nu bombăni: nu fur pe nimeni la cântar. Jean-Jacques trebuia pomenit neapărat: pentru că de felul în care primeşte şi priveşte, de la înălţimea propriilor nevroze, cumplitele nevinovăţii medievale, depinde încă părerea expeditivă a străzii de astăzi.

Jean-Jacques are pe dinăuntru o spălătoreasă spartană. Une brave petite dame, quoi.

Le Moyen-Âge, quel ennui cruel, qu'elle nous dit.

Heh. Non pas cruel: déraisonnablement lucide.

Dar pentru asta e nevoie - în fine, cucoană! - de Froissart, într-adevăr.

20 noiembrie 2009

Duels en miroir - 1: Flexible droit

Motto:

"Se défaire d'abord de l'illusion que la pénalité est avant tout (sinon exclusivement) une manière de réprimer les délits, et que, dans ce rôle, selon les formes sociales, les systèmes politiques ou les croyances, elle peut-être sévère ou indulgente, tournée vers l'expiation ou attachée à obtenir une réparation, appliquée à la poursuite des individus ou à l'assignation des responsabilités collectives."

(Michel Foucault, Surveiller et Punir. Naissance de la prison, I. Supplice, Chapitre 1er, Le corps des condamnés)


Aşteptasem un an şi jumătate. Fără nicio iluzie posibilă, după şocul în plex - ca niciodată, de mediocru augur - al primei zile universitare, în care pricepi pe loc ce tâmpenie ai făcut alegând să intri la Drept.

O lume fumătoare, certes, ce s-ar fi putut arăta simpatică, în marele ei cinism de mică ţinută şi grandioasă compostură studiată cu grijă din faşă. Cu privilegiul educat cu grijă al fulgarinului de castă, ce rămâne indispensabil până şi răspopiţilor: de la coupe-vent byzantin şi până la Novacheck vert-de-gris.

Neo-armuri? Răspundem afirmativ, cu siguranţa datorată tristei realităţi de corsi e ricorsi: ou comment passer en deux siècles de la noblesse de robe à la noblesse en ciré.

O lume naivă, în care puteai întâlni - am tot vorbit şi o să mai vorbim îndestulat despre asta, presimt, în săptămânile următoare - toată panoplia posibilă de caricaturi urbane in nuce. Şi oportunitatea celui mai interesant exerciţiu disponibil: cherchez l'intrus.

Inclasabilii, de margine reactivă. Cei care nu intră în nicio formă fixă, al cincilea picior al mesei: bolovanul netăiat cum trebuie sau dimpotrivă, tocurile de scarlat atât de jignitoare plebei.

Şi întâmplarea ajută. Nu e aici nici locul şi nici vremea pentru a povesti pe îndelete ce şi cum. Oricum ar fi însă, versantul academic se dovedise nemaipomenit de dezamăgitor minţii şi insipid sufletului.


***

Ce-i de făcut?

Nici corsi, nici ricorsi, acum ştim.

Percorsi. Tromper l'ennui; le fuir, en se cachant dans une feuille de verre biseauté, se passionner pour des pendeloques, des bricoles, des futiles et des simples. Et finir par le dompter, en se jouant de lui: à ce jeu, ma foi, je me montrai moins douée.

Nicio importanţă! Aşteptasem un an şi jumătate fără iluzii, dar în curiozitatea intactă a episodului de rapt livresc.

Droit Pénal Général. Şi perspectiva, ademenitoare pentru unii, de a avea la bară unul din cei mai buni. Numele nu contează, iar rezultatul a fost fără îndoială suficient de penibil şi elocvent pentru a justifica insultătorul 4/20 de la examenul semestrial de resort.

Într-o vreme - isn't it ironic? - în care băteam cu sârguinţă tribunalele şi totul mergea strună la criminologie. Allez savoir pourquoi, cred că ţine de irigarea creierului.

Stârneala însă a rămas, tenace. Şi cu datoria de onoare a demersului perfect inutil, capricios şi episodic.

Scriem aşadar, fără nicio pertinenţă academică, dar foarte sincer. Penalul e o mare şi secretă slăbiciune personală.

Şi asta da, are toate legăturile din lume cu ideea de duel.


***

Furată cinstit dintr-un tratat celebrissim al lui Rusche & Kirchheimer, ideea aperitivă a lui Foucault exprimă şi explică de ce ne poate fascina în aşa hal dimensiunea cea mai puţin estetică a echilibristicii judiciare. Sigur, e întotdeauna vorba de esenţialul şi ancestralul reflex al minţii colective, întotdeauna dispusă improvizaţiei urbane de scară largă de se cheamă eşafod sau campionat de gladiatori one way ticket. Iar adevărata perversiune apare, în cheie ecleziastică, odată cu odioasa Inchiziţie: tortures en chambre? Mais je vous en prie! unde mai e chichirezul?

Atât timp cât spectacolul retributiv de fantasme al expierii se întâmplă la scenă deschisă, nimeni din gloată nu are să vadă nicio problemă morală în asta. Dar încuiaţi-l în vreo hrubă lipsită de glorie şi toată lumea are să vomeze bila revoltei şi împilării: au rămas fără telenovelă, ce vrem. Pactul nescris al pulimii cu Sistemul dispare ca prin farmec, în lipsa otrepelor cu divertisment sangvinar: et on hurle au Tyran, naturellement.

În faţa reflexului de sete, toate celelalte artificii cuvioase ale umanismului dispar. Libertăţile individuale, propăşirea şi progresul... to hell with those! Să le creadă cine le scrie: realitatea e cea a voracităţii dramatice, nu a gândului abstract cu inimă largă.


Robespierre pricepuse perfect paradoxul ăsta descălţat, umplând didascalic Franţa de ghilotine. Şi astăzi se mai găsesc imbecili care să-i păstreze, cu jumătate de gură, o duioasă şi analfabetă nostalgie.


***

Însă lucrul cel mai colosal legat de amănuntele astea fără îndoială cumplite depăşeşte ferm reflexul şi se mută cu totul în planul mult mai exigent al iraţionalului şi fantasmei. Pedeapsa atrage automat ostracizarea câteodată definitivă, din nou pusă în scenă - în special de dragul Ev Mediu - cu o pricepere a efectelor asupra minţii de care astăzi nu prea mai suntem în stare.

Expier veut dire tout simplement sortir de scène. S'en faire éjecter, par l'effet d'une sorte de supra-volonté absolutiste.

Et le prince dit: la gorge tranchée tu auras. Maintenant, dégage!

Dar ce se întâmplă oare când Princepele nu spune nimic? În alte cuvinte, când justiţia retributivă se întâmplă cu de la sine putere?

E lucru ştiut: de la faimosul coup de Jarnac încoace uzanţa duelului judiciar a dispărut, dintr-un iluzoriu efort regalian de a şterge imposibilul de pe faţa pământului. Laş artificiu de scrimă sau nu, moartea învinsului La Châtaigneraie care îşi smulge - de ruşine şi orgoliu ţăndări - pansamentele e unul din primele gesturi dandy de pe lume.

Schimbarea legilor e aproape cosmogonică: du duel au supplice rétributif. Individul nu mai are panaşul propriei culpe, în numele probei, al procedurii contradictorii şi jurământului de tribunal, amin. Alţii vor vorbi în numele lui, măsluind la nevoie şi retezând posibilitatea satisfacţiei imediate.

De la 1547 încoace, duelul e haiducie curată. Şi tolerată cu bună ştiinţă: altfel nu se poate, desigur.

Iar noi nu încetăm să fabulăm, cu şi despre.


***


Din sutele de poveşti posibile, am ales două.

Prima e un caz celebrissim de duel judiciar despre care ne povesteşte Froissart: Jean de Carrouge şi Jacques Le Gris - anul este 1386. Odată cu el, vom reciti Evul Mediu într-unul din cele mai obscure şi savuroase episoade cu putinţă, definitiv altfel.

A doua e un lucru foarte personal şi aparţine rarelor amintiri siberiene ale Colonelului Englez din Indii. Şi deocamdată nu am să adaug nimic.

După cum vom vedea, au foarte multe lucruri de împărţit.

Dramatis personæ

Z.: Printemps 2011, je serai en Inde. Pro-ba-bly.

(bruit de friture)

Gioconda: Cómo.... ay, perdón... je t'entends super mal...

Z.: En Inde, je te dis. Je serai en Inde. Heh.

Gioconda: Putain, tía. Tu sais déjà ce que tu vas faire en 2011?

Z.: Ah, comme si tu savais pas à qui tu as affaire...

Gioconda.: Beata te.

Exevnt.

... et comme le veut la petite saynète débile qui nous fit tant rigoler comme des hyènes, en son temps...

Roumanie, deux points.... Romania, two points....


***

Beata te. Poate să mai spuie o dată, heh.

Mahmura te, would be more accurate, I suppose.

Bon. Înapoi la scris. Merită.

Oh


Trei zile de negocieri dure mai devale - after all, this is what I do for a living, eh? - şi gata.

E oficial: Sham it is.

Cité du Jasmin - cum altfel?

Biletele, deja luate. Să vedem Mamluka.

Până ne răspund, trei poveşti dueliste.

October Madness - 5: Linia meridională. Grafeme

Motto:

"Looking in Baedeker's map we saw the sort of direction and that there were two Trianons, and set off. By not asking the way we went an unnecesarily long way round, - by the great flight of steps from the fountains and down the central avenue as far as the head of the long pond. The weather had been very hot all the week, but on this day the sky was a little overcast and the sun shaded. There was a lively wind blowing, the woods were looking their best, and we both felt particularly vigorous. It was a most enjoyable walk.

(...) Everything suddenly looked unnatural, therefore unpleasant; even the trees behind the building seemed to have become flat and lifeless, like a wood worked in tapestry. "

(Moberly & Jourdain, An Adventure, 1st Chapter: Visits To The Petit Trianon, 1911)

În fine, nobila şi fonetica provocare a pokerului dumitale septentrional implică, în mod necesar şi suficient, o extraordinară abilitate fotosintetică. Sensibilă şi capricioasă, lumina este adevăratul vector al plimbărilor şi stărilor de care cele cinci graţii europene se fac vinovate cui le ştie gusta cu profit. Ea este cea care schimbă cu totul economia zidăriei coşcovite pe lângă care altcineva trece strănutând apatic şi neştiutor. Şi tot ea deschide larg minţii porţile vânătorii de năluci.

O ştie orice flâneur. Şi o ştiu chiar şi cele două englezoaice năroade ce s-au crezut duse cu cronograful tocmai în zilele de zaveră sanchilotă, într-o după-amiază de groaznic ennui convenu a lunii august 1901. Nu numai din acea naivă iscusinţă la meteorologie conversaţională se insistă, pesemne, asupra schimbării drastice şi bruşte de atmosferă. În prostia lor, escroacele astea cam insipide ştiu că e nevoie de detaliul optic pentru a ne convinge că în adevăr au străvăzut şalul verziu al Austriecei ce împungea melancolic vreun inutil gherghef.

Asta dacă nu cumva - aşa cum tindem să credem, de-altfel- nu vor fi dat nas în nas cu vreuna din parangheliile costumate ale lui Fézensac, amănunt de-altfel lipsit de orice importanţă. Oricum ar fi, ipoteza contrarie - pe placul fachirilor şi lui Conan Doyle - ne-ar dezamăgi îngrozitor: cum e posibil să scrii atât de puţin amabil despre lemnul mort al desişurilor de tapiserie când pe lume se egzistă gamele solare de la Cluny?

Măcar şi pentru asta şi merită pedepsite aspru, în uitare şi karmă forestieră.


***

Iar splendidul spasm baltic al nopţilor albe este vehementa, somptuoasa, aberanta exacerbare de finister a teoriei de faţă. Ce reduce totul la esenţele contururilor urbane, lăsând inima să scrie cum s-o pricepe restul de inventar datorat circumstanţelor.

Lumina sau absenţa ei: în astfel de oraşe, pisicile veşnic negre ale tautologiei populare nu sunt de găsit, niciunde. Şi asta se întâmplă pentru că nopţile pokerului septentrional nu se aseamănă niciunor alte nopţi europene. Pe aiurea, vom mai găsi secrete şi voluptăţi şi ricercare, fireşte. Dar foarte greu acel suav, insolent şi serpentin simţ al ispitei chintesenţiale: ouvert la nuit, ar spune Morand, care dumitale nu îţi place.

Heh. Dar în Sud credem că e mai simplu?

Oh, deloc. Ba chiar dimpotrivă.

Brusc apărută în cadru, cu delicioasă tiranie senzorială, culoarea ne încurcă foarte rău planurile sintetice.

În Sud, stampele respiră. Şi-şi fac de cap: întrebaţi-l pe Sperelli, ştie perfect că e posibil să am dreptate.


***

Cu neruşinare, triumf şi o nemaipomenită retorică a expansiunii cardiologice, oraşele pokerului meridional te provoacă în permanenţă la efort grafic. De aceea, transcrierea lor pe hârtie e tare dificilă: ochiul fuge, mintea oftează. Cu mâinile pline de ispite, zău... ce să povesteşti mai întâi şi cu miez, când o simplă scenă de balet pietonal te poate pironi pe marginea unei rigole preţ de jumătate de ceas?

Grafeme- simbiotice şi consonante. Echilibrul scenei de gen e dimpreună perfect şi friabil: fluierul înecat de salivă al agentului de circulaţie, parbrizul cu folie de import şi contrabandă al taxiului neautorizat pe care se răsfaţă o pereche de zaruri din pachet, bicicleta imprudentă ce rânjeşte resemnat din mijlocul carosabilului, foşnetul de supoziţii siflante de pe trotuar. Neştiind nimic, pricepi tot: la un moment dat, trecătorii de pe Dëshmorët e Kombit se întreabă de ciclistul răsturnat - în sfidarea legilor dinamicii - de o Ladă prăpădită ce aduce mai degrabă a cutie de sardine în sos tomat a avut onoarea să crape.

Au ba.

Sâsâielile solidare - chiar aşa: trebuie neapărat să existe un echivalent arvanit pentru mvai - au întotdeauna virtuţi taumaturgice, de vreme ce victima crezută definitiv căsăpită se ridică de pe caldarâm cu neaşteptată sprinteneală. Descărcări electrice, atmosferă de meci. Se sparg seminţe, se bârfeşte cu necunoscuţi.

O scânteie în plus ar putea mistui totul.


***

Şi corida începe: fix cea dintotdeauna, neschimbată. Fără de habeas corpus, inutil în principatul volubilului Ev Mediu. Victimă şi presupus asasin fără premeditare se vor măsura scurt din ochi: ce face, bă? Se vor învârti unul în jurul celuilalt, în retorică şi studiată punctuaţie: un paso doble în şosete prea albe şi prea flauşate pentru a nu stârni resortul fluvialei înduioşări.

Bulevardul nu mai există. Nici maidan, nici stadion: juste un lieu-dit. Pe rând, cei doi îşi bat obrazul în princiar dispreţ faţă de tot restul coregrafiei pentru care sunt, de-altfel, responsabili. Fugărit şi transpirat, miliţianul de la secţie nu are nicio reacţie: întors cu spatele, ridică din umeri. Toată lumea ştie că prezenţa lui e strict formală şi fără nicio legătură aparentă cu incidentul din trafic: după vreo zece minute în care pur şi simplu constaţi totala lipsă de interes a organului de ordine publică, nu se poate să nu te întrebi dacă nu cumva l-au chemat pur şi simplu la o tacla conexă. Sau dacă nu e venit să puie ordine în pulimea adunată de-a valma, cu infailibilul simţ al gloatei mirositoare de hemoglobină proaspătă şi rost de balamuc didascalic.

Estimp, cineva a scuipat cu obidă la picioarele şoferului. Un freamăt şui taie elanul asistenţei, pe care îl pricepi imediat: au să scoată cuţitul, sau ce?


***

Oh well. Cască ochii, zău aşa: unde, dar unde mai putem vedea aşa o scenă de fermecătoare septică şi impecabilă, antitetică, tulburătoare graţie bărbătească?

Fără pretextul dramatic, pierduţi lângă chioşcul de ziare, n-ai fi dat doi bani pe ei. Nici nu i-ai fi observat, e aproape sigur.

Se propun bani, care bineînţeles aterizează abstract, fără nicio altă explicaţie. Undeva - cum altfel? - o sonerie de mobil miorlăie, uitată de absolut toată figuraţia.

Şi pe urmă totul se întâmplă foarte repede. E aproape un spasm somnambulic al nervilor întinşi cu asupra de măsură, în care urechea ţiuie de îngrijorare şi vintrele se strâng, stârnite de un amănunt ce nu te priveşte, dar la care participi în cheie coniventă.

Adversarii se apucă să vorbească foarte încet. Moment de inaudibilă defulare, circumstanţă aparent de nimica toată cu intarsii de curioasă solemnitate. Şi e fără îndoială vorba despre mai mult decât o tocmeală; mai degrabă un soi de pledoarie laconică, cu gesturi subit spălate de orice urmă de tensiune.

Un moment rar - du séraphique à contre-emploi.

Strângerea de mână nu are nimic compromisoriu, aşa cum ai învăţat la primul tău curs de Roman.

Este un pact de sânge, scuipaţi şi onoare: tout cela vient, décidément, de très loin.


***

Circumstanţă inutilă?

Defel: circumstanţă diacritică. Multe sunt aşa, pe linia meridională propusă de dumneata. Iată de ce, aş spune mai degrabă că vorbim de ceva mai mult decât o simplă chintă.

Graţie capriciului cartografic, ni se deschide posibilitatea exigentă a levatei. A prendre ou à laisser, maintenant ou jamais.

Là où le Nord pose une obligation de moyens, le Sud prétend, attend et impose un résultat. Il nous force la main? Peu importe! la génétique s'en mêle et ne nous laisse aucun choix.

Înadins am început prin a pomeni excepţia din şirag. Pentru că dacă Atena este şi oraşul fermecătorului spiritus lenis, Roma - capitala mondială a apexului, Istanbulul - raiaua sedilelor şi Chişinăul - gubernie schwa, ei bine...

Ei bine, Tiranei - Albaniei, de fapt - i se cuvine cu prisosinţă infimul privilegiu al digramei.

Double "r", donc: il faut s'y trouver un jour, pour savoir que cela est - hum, comment dire? - plutôt rredoutable.

Pentru că deoarece



Fără niciun alt comentariu, pentru că pur şi simplu duminică am de gând un mare no show.

Nuff said. Viralul e totuşi nostim - niciun centimetru supra crepidam, dar pe vremurile astea atone...

PS: Întrebat, Crin Antonescu răspunde că ţine pe noptieră Мастер и Маргарита. Pas assez pour me convaincre, le reste étant très certainement nulasse à dormir dans ses bottes.

18 noiembrie 2009

Urgent. Neaparat. Pentru că trebuie



Heh. Imposibil de închis un ochi după aşa ceva.

Se spune cu mare mirare despre Arca lui Sokurov -Русский ковчег- că ar fi o chestie filmată fără nicio singură dublă. Destul de greu de crezut, dar rezultatul e spectaculos şi teribilist, deopotrivă.

Une certaine idée de la Russie, de văzut aici, cât o rezista. Nu e Potemkinul lui Eisenstein: ar fi şi foarte greu de egalat aşa ceva. În rest reţeta e destul de clasică: mijloace sovietice, à la Bondarciuk, ce subînţeleg figuraţie faraonică şi foarte îngrijită, efecte de cadru şi puţine reţineri scenografice.

***

Iar rezultatul e - previzibil - oniric, un fel de hibrid între Si Versailles m'était conté şi Barry Lyndon. Cu un final foarte bun, de calmă poetică şi colosal impact vizual.

Neaparat. Pentru că trebuie, cu toate naivităţile inerente: pe mine a reuşit să mă pişte de cord.

But yet again, I am terribly cheap when it comes to those things.

Ad rumegandum, fireşte. Am nevoie de o plimbare - în umezeală şi frig. Doar eu, fulgarinul şi o şocolată caldă, la Romană.

Ameţeli.

Later edit: E aproape oficial, Anul Nou se întâmplă la Damasc. Între două avioane, adică de pe 26 decembrie pe 1 ianuarie - am negociat la sânge.

Oh well. Azi, zi de zugrăveală insipidă. Foarte somn - poate reuşesc dumnezeului să-mi reglez orarele de lucru cu publicul, văd că razna e mare.

Et demain, la suite, comme d'hab.

Oh şi pentru cine nu întreabă: viza durează trei săptămâni. Ergo, de făcut dans la foulée necesarul până plecăm la Paris.

Biblioteca Fregatei

Trei ceasuri în biblioteca sedimentară a caselor din faţă, ca urmare a unei taclale prelungite care scrie cu delicioasă deliberare agenda paralelă a următorului trimestru.

De data asta, capriciul a vrut să caut cu prisosinţă cărţile portughezeşti ale Fregatei, aduse - mai ştim şi pe alţii, heh - cu cârca, strânse de prin anticariate cu o ferocitate conjugată italienismelor paterne şi risipite fără nicio remuşcare printre vrafuri de alte lucruri importante. Divagaţiile lui Mallarmé, de pildă, căutate turbat acum ceva vreme pe la Paris, se găseau aşteptând foarte calme pe un raft al seraficului - cum altfel?- Radu T. Între o altă ediţie legată tot în piele verde a lui d'Annunzio - Il Fuoco, heh - şi Les dessins critiqués et rectifiés a lui Léon Grimblot.

Aşadar şi cum prevăzusem aseară, s-au găsit - la prima strigare - Almeida Garrett şi Machado de Assis, în două ediţii înduioşătoare pe care le desparte cam jumătate de secol. Lista exhaustivă a primei e dată în stânga, iar ce avem prin casă s-a cumpărat - on est perplexe - în anticariatul numărul doi din urbe. Cu amănuntul fermecător că prima pagină are trecut anul 1904, iar pagina de titlu - 1910: allez savoir pourquoi, mystère et boule de gomme.

A doua vine bineînţeles de la Rio, e cumpărată la Lisabona înainte ca subsemnata să se egziste şi a rămas netăiată.

On lui fera un sort, j'imagine.

Deocamdată însă, se citeşte ceva prin efracţie, într-un buletin al Universităţii din Coimbra pe anul 1931. La poésie des panneaux de Saint-Vincent a unui domn Lopes Vieira.

Car on a toujours besoin de passeurs. Et en fait de choses portugaises, le passeur est toujours le même. Non pas Guilleragues, heh - Nuno Gonçalves.

Minuno Gonçalves, punct.

October Madness - 4: Foneme. Linia septentrională

Motto:

"Nous, garde-chasse de la Plaine-Monceau, avons l'honneur de rendre compte de l'inexplicable et maligne présence dans le voisinage de la porte orientale du parc de S. A. R. Monseigneur Philippe le sacré duc d'Orléans, ce jour d'huy seize de mai mille sept cent quatre-vingt-trois, d'un chapeau mou de forme inhabituelle et entouré d'une sorte de galon tressé. Conséquemment nous constatâmes l'apparition soudaine sous le dit chapeau d'un homme jeune, pourvu d'un cou d'une longueur extraordinaire et vêtu comme on se vêt sans doute à la Chine. L'effroyable aspect de ce quidam nous glaça les sangs et prévint notre fuite. Ce quidam demeura quelques instants immobile, puis s'agita en grommelant comme s'il repoussait le voisinage d'autres quidams invisibles mais à lui sensibles. Soudain son attention se porta vers son manteau et nous l'entendîmes qui murmurait comme suit : «il manque un bouton, il manque un bouton». Il se mit alors en route et prit la direction de la Pépinière. Attiré malgré nous par l'étrangeté de ce phénomène, nous le suivîmes hors des limites attribuées à notre juridiction et nous atteignîmes nous trois le quidam et le chapeau un jardinet désert mais planté de salades. Une plaque bleue d'origine inconnue mais certainement diabolique portait l'inscription «Cour de Rome». Le quidam s'agita quelques moments encore en murmurant : «Il a voulu me marcher sur les pieds.» il disparut alors, lui d'abord et quelque temps après son chapeau. Après avoir dressé procès-verbal de cette liquidation, j'allai boire chopine à la Petite- Pologne."

(Raymond Queneau- Fantomatique, Exercices de style)

Operaţiunea October Madness începe, de fapt, de la o neobişnuită şi ectoplasmică partidă de poker.

La un moment dat pomenisem cu mare poftă de cele două troici europene favorite. Pe prima, voluptuoasă şi conspirativă, am scris-o întotdeauna legato: de la Miazănoapte spre Miazăzi, Madrid - Budapesta - Petrograd. Pe a doua, sublimată şi emotivă, am scris-o întotdeauna staccato: de la Miazăzi spre Miazănoapte, Bucureşti - Paris - Lisabona.

A fost suficient un protest cu baldachin ca toate şandramalele cariatide să se facă scrum. Aş, cucoană! There are more things.

Nu două triplete, ci două mâini de poker.

Una septentrională: Lisabona-Paris-Budapesta-Bucureşti-Petersburg.

A doua meridională: Atena-Tirana-Roma- Istanbul-Chişinău.

Fără prea multe explicaţii, de parcă ar mai fi fost cumva nevoie. Şi în răspărul flagrant al cartografiei logice, cu prisosinţă indiferentă cartoforului de clasă.

Şi zarurile se învârt, din nou şi magnetic, în căuşul lor omeiad. Un rămăşag fără făgăduinţe inflaţioniste ce displac. Şi o aiuritoare sesiune de quickstep aeropurtat: poate lipsită de elementele colosale ale peregrinării de congaie, dar cu siguranţă la fel de exigentă.


***

Imaginaţi-vă o trecere destul de bruscă de la proba de maraton la cea de o sută de metri garduri. Prima are croiul amplu al timpului berechet - că e o iluzie, ştiu amândoi conspiratorii, dar să nu mai spunem la nimeni - şi presupune subtila alchimie între fibrilaţie bine temperată şi ucenicie imprevizibilă. A doua se ştie deja măsurată dinainte: patruzecişiopt, poate o sută de ceasuri în care uiţi de cadenţele civile şi te pierzi printre pietoni.

Diferenţa dintre hammam şi duş scoţian e posibilă numai în cazul călătoriilor europene. Aici se poate fugi prin aerogări, da cafeaua peste cap cu acel gest scurt şi setos al mâinii drepte, struni oftatul ziarului pe o terasă de incertă amiază sau ofta seismografic pe vreun ciot de capitel.

Şi mai este o diferenţă, probabil cu totul fantezistă, care aparţine -mettons arbitrairement- geografiei lingvistice, de aşa ceva va fi existând, fireşte.

Oricum ar fi, diferenţa asta naşte nu două, ci trei mâini de poker.

Iată anume, ca să fie clar despre ce vorbim în propoziţiile ce vor urma.


***

Găsim mai întâi pe linia septentrională de impecabilă logică, astrul fix al Parişilor plurali şi versatilii săi avatari. Toate cele cinci oraşe piretice pe care beizadeaua le înşiră se fac astfel vinovate de o extraordinară capacitate de a inspira şi conspira.

Iar cine vorbeşte despre aşa ceva trece graniţa câmpului semantic al Suflului. Iată de ce, cred că nu mă înşel foarte rău scriind că Parisul, Lisabona, Budapesta, Petrogradul şi - cum altfel? - Bucureştii sunt oraşe fundamental fonetice şi probabil mai mult de-atât, vocalice.

Locuri de o stranie şi înduioşătoare sieşi-suficienţă, uneori complet rupte din contextul regional: Parisul, de pildă şi în ciuda grobienei îngrămădeli suburbane relativ recente, rămâne un exigent intra-muros. Zidul Fermierilor Generali este, am mai spus-o, o realitate şi astăzi palpabilă.

Situaţia e solubilă în diacronie deseori conflictuală, căci orgoliile litorale - rive droite, rive gauche: on en sait quelque chose, il me semble - pot declanşa interminabile tratative subtile şi fermecătoare tocmeli.

Cu alte cuvinte, la Paris nu te plimbi pur şi simplu şi de bezmetic pe avenue d'Iéna sau rue du Dragon - ah, iată două mahalale şaşii una pentru ailaltă, par excellence! Ci te afli probabil en fantomatique vadrouille, într-unul din cele două Principate orgolioase, năzuroase şi de o indescriptibilă candoare ticăloşită. Este foarte adevărat că versanţii lor nocturni nu vor fi niciodată identici, de pildă. Şi este la fel de evident că citirea biletului editorial din Le Monde la Tuileries sau Luxembourg va da naştere unor experienţe senzoriale complet opuse.

Presupunând imediat ca vreun cineva să aibă inconştienţa de a citi Le Monde la Tuileries, heh.

La fel se întâmplă şi la Bucureşti, cu dihotomia lui aparent deliberată dintre Nord încălţat şi Sud de veselă baştină zarzavagie, despre care tot scriem neobosit şi care numai clară nu este. Şi cum ar putea fi?

Şi la Lisabona, unde Baixa, Alfama, Bairro Alto - feu! - şi Belém ascultă fiecare de alt sistem metric şi implică drastice schimbări de ritm pietonal. Sigur, din cauza lui Pombal lucrurile par mai simple. Nu sunt: unde altundeva ai putea începe o flânerie de casbah ce se termină într-un incert secol de tranzit maritim - au hasard, Nouăsprezece - prin graţia şi voia autonomă a unei colosale linii de tramvai?

Şi la Petrograd, unde sunt cinuri întregi între Vasilievski, Kolomna şi cele două uliţe Maritime. Oraş de caste, gândit pentru armatele de Meissen ale călăreţului de aramă - iar asta da, e susceptibil de leşin prelungit.

Şi în fine, şi la Budapesta, cu circumstanţa agravantă a schimbării de sex urban între cei doi poli istorici, ce o face androgină şi cu totul eliptică şi aparte. Nu insist, m-am înduioşat destul la vremea potrivită şi pe bună dreptate. Este absolută şi - ai crede? - bate Viena de departe, pe gustul cinstitelor case din spate.


***

Nu sunt locuri oarecare. Firea vocalică şi orgolioasă le inzestrează pe toate cinci cu o extremă fragilitate în faţa prezentului şi - slavă domnului, în cheie compensatorie - cu nemaipomenite aptitudini fictive.

Flâneriile cu năluci şi după potcoave de cai morţi devin aici electrice. Ştim ce înseamnă asta, în exponenţiale efecte statice: şiragul de perle al tânjelii bune, fireşte.

E şi normal. Sunt oraşe croite din nori, cum obişnuiesc să spun.

Asta se poate auzi şi cam aşa:



Rimski. Sadko. Varegul lui - de fapt, numai şi numai al lui - Christoff, pentru că Ghiaurov e bun pentru Manutanţă. Absolument.

Cap sur le Sud. Grafeme.

17 noiembrie 2009

October Madness- 3: L'autre Annonce

Motto:

"Iară şarpele era mai înţelept decât toate hiarăle ceale de asupra pământului, care le-au făcut Dumnezău; şi zisă şarpele cătră muiare: Ce că au zis Dumnezău să nu mâncaţi den tot lemnul grădinii?"

(Biblia de la Bucureşti, Facerea, III.1)


Fără îndoială însă, prolegomena n-ar fi întreagă de n-am vorbi preţ de măcar cinci minute despre ispită, pişcare şi piedică.

Citatul aperitiv nu e de prisos: Woland ispitind muşcătura - à pleines dents, cum altfel? - din ceea ce Biblia de la Bucureşti numeşte, în cheie fermecător de nebuloasă - lemnul grădinii nu face altceva decât să semneze adevăratul zapis de legitimare al unei lumi noi. Blasfemiind cu folos retoric, putem astfel scrie fără nicio ruşine că acesta e primul gest cu adevărat panaş biblic, de la Suflul genetic încoace. Pe care îl poate chiar supera: ce n'est qu'un trompe l'œil, soit; mais quelle superbe, dans ce covenant imprudent et absolutiste!

Autrement dit, là où Dieu ne fait que poser, Woland propose: aux imprudents d'endosser l'habit de la responsabilité d'être, du mestiere di vivere et des joies de la grammaire. Or proposer, c'est aussi, et peut-être surtout d'ailleurs, disposer rhétoriquement des circonstances d'autrui.

Introduire, d'un large battement de cape, le doute des formes fixes, des choses convenues et finalement, de ce divin porteur de vertueux ennui, car quelque peu tracé d'avance.

Puis, et sans trop attendre, avec un sens consommé du commerce, cette espèce de suave embarras du choix que toutes les midinettes ne connaissent que trop bien.

Et enfin, l'échappatoire: croque donc, demain est un autre jour. Demain, on verra.

Proposer, c'est à la fois présenter et
se présenter; autrement dit, mettre en scène. Mais que le vocabulaire ne nous égare pas: ceci est bien l'Annonce faite à Eve.

Et elle est vraiment formidable.

***

Ce că au zis Dumnezău să nu mâncaţi den tot lemnul grădinii?

Ah, dragul de Woland, samouraï jusqu’au-boutiste!

Şi pentru că este năroadă prin definiţie, Midineta Dintâi se înroşeşte toată, deja pe jumătate convinsă: păi, ne-a zis că o să crăpăm. Heh: sigur că da - mvai, ce-o să mă fac eu o lună încheiată de orezărie, o după-amiază de conflict îngheţat...et caetera, de trei ori.

Replica lui Woland este extraordinară, în cheia sublimei iresponsabilităţi: nu veţi muri cu moarte, citim mai departe sugrumându-ne cu toată educaţia noastră apostolică şi romană. Şi niţel mai încolo, desigur: conoscând tot răul şi binele.

Lui aura-t-il menti? Certainement pas: car comme tout ceci est connu d'avance par le Créateur, il ne fait que lui dire, en somme, quelque chose de terriblement simple.

Et de simplement terrible: deviens ce que tu es.

Ca întotdeauna, reacţia e impulsivă şi instinctivă.

Mmm... Et en plus, c'est bon, dut-elle se dire: alors, où est le mal, je vous prie, dans tout cela?

Et on applaudit cette extraordinaire capitulation, car elle aura sans doute fait de nous ce que nous avons l'honneur d'être.

Dar ca de obicei, ar fi prea simplu.


***

A deveni ceea ce eşti, implică bineînţeles Erfahrung. Iar adevărata ispită a lui Woland asta şi este: une invitation au voyage.

Nu poţi rezista. Şi nici nu trebuie: în astfel de circumstanţe, suntem foarte departe de distincţii cosmogonice inutile.

Dar, ca de obicei, barocul o spune mai bine. În cheia un pic naivă pe care ne-o oferă nemaipomenita odeletă de curte a lui Purcell. Probabil cea mai apropiată intenţiei şi resortului episodului despre care tocmai am vorbit, nu fără justă şi retributivă emoţie.

Come, ye sons of Art, come far away. Ascultaţi-o, că nu are să vă pară rău: pe lângă că e una din marile mele slăbiciuni, mai are şi miezul perfect de pe măsură.



Oh well, let's tune all our voices, then.

Pentru că marile fericiri se cer întotdeauna răsplătite, cu asupra de măsură.

PS: Nu imediat, însă. Mă aşteaptă o cafea în oraş. Dar cu nerv, cum mă întorc, fără îndoială.

16 noiembrie 2009

Unpaid Leave

Lege nouă: şomaj tehnic forţat, şase zile lucrătoare.

Pft. O veste splendidă, o săptămână la Paris.

Yeehaw. Qu'ils mangent de la brioche.

Later edit: Le Coran, c'est le choc. Enfin compris pourquoi l'on aura pu faire autant le bien que le mal en son nom.

Le lire, c'est l'encaisser en pleine joue. Ce n'est pas un crachat - mais une hénaurme gifle, d'historique superbe.

Cela vaut plus amples explications. Encore faudrait-il que j'arrive d'abord à me l'expliquer, ce qui veut dire rumination. Quoi qu'il en soit, je n'aurai retrouvé - comme c'est curieux! - nulle part ailleurs ce souffle à la fois lucide et d'un grand potentiel métaphorique.

Nulle part ailleurs, sauf... eh bien, sauf chez Voltaire. C'est Zadig qui va être content, dites.

October Madness - 2: Une affaire d'échiquiers

Motto:

"Iară pământul era nevăzut şi netocmit."

(Biblia de la Bucureşti, Facerea, I.2)

Toate piruetele astea contractuale desvăluie, totuşi, una din cele mai fermecătoare faţete ale discrepantei complicităţi despre care tot vorbim.

Există o diferenţă fundamentală între mintea beizadelei şi cea a subsemnatei, din rostul şi miezul căreia se naşte poate tot hazul de atelaj năuc al hagialâcurilor de bună voie.

Et je dirais même plus: ceci n'est pas une pipe, mais davantage une affaire d'échiquier mental.

Rien n'interdit de retrouver ici un juste et prévisible éloge.



***

Am putut astfel scrie, la un moment dat şi cu mare sinceritate, că domnul Pantazi este stăpânul şi maestrul unei minţi înspăimântătoare. Vehemenţa complimentului se cere explicată, fie şi numai pentru că, din goana claviaturii îi încredinţasem aparent imprudente virtuţi algebrice, care au displăcut, în cheia sarcastică de cuviinţă.

Din dorinţa omagiului lucid, categoriseala neglija multe amănunte esenţiale, ajungând la mizeria elogiului mecanic şi expeditiv. Mi-am rumegat nepriceperea, cu sentimentul efracţiei binevoitoare printre stromatele şi arabescurile ce se ştiu împărţite de fiecare dată cu bunăvoinţă şi rest. Greşisem, deci: mintea domnului Pantazi este arhitecturală - iar asta presupune dimpreună riguroase proporţii, impecabil simţ al sintezei şi neruşinat trapez.

Miră şi farmecă priceperea tentaculară, ameţitoare şi insolentă cu care se leagă firele cele mai subtile ale celor mai mărunte circumstanţe. Cu aerul relaxat cuvenit plebeelor cuvinte încrucişate, beizadeaua are să facă din cişmea - graal şi dintr-un banal şir de mătănii palicare - fractalic lanţ de ispite. Nimic nu-i pare strein, ceea ce e un lucru deopotrivă intimidant şi teribil de pişcător minţii. Iar bucuria sobră cu care îţi împarte provocări cu înţeles şi pe măsură e un privilegiu exigent: ai învăţat la rândul tău, cândva, că dania naşte foarte reale datorii de onoare.


***

Cât despre mine, îmi asum şi revendic balamucul mentalului poliptic: i pak să ştii că nu e aşa simplu şi nu întotdeauna atât de amuzant pe cât pare. Entuziasmul învăţat de la Colonel, care e probabil cea mai mare mândrie personală, e deseori pus la grea încercare de mersul anapoda al trenurilor ori dinamica petelor solare. Qu'à cela ne tienne: din lokum - bici... şi să mai şi pocnească!

O minte poliptică presupune imediat baroc binevoitor clasicismelor ce sunt atât de dumneata. Dar şi nuanţa indispensabilă a diferenţei de câmp vizual între cel ce învaţă şi cel ce deja ştie, insomma: între privitorul de pe margine şi dervişul ce se roteşte în jurul axei sale. Apanajul privitorului este un continuum de varietăţi geometrice - englezii îi spun manifold, şi au, cred, dreptate - oricând solubil în extraordinara distorsiune a fundei lui Möbius: făcătură optimistă, vorace şi dinamică.

Seul hic: le ruban n'a qu'une seule face. D'où, sans doute, la crédulité de mes nombreuses erreurs de tir.

Là où je juxtapose, vous mettrez de l'ordre: l'échange n'en sera, Dieu merci, que plus savoureux ainsi.


***

Din nou, experienţa majusculă a călătoriilor rezumă şi explică aparentele mistere ale unei fraterne chimii. Ca niciodată, am să mă folosesc de o troică de sinonime nemţeşti:

Erfahrung. Erlebnis. Versuch.

În măsuri diferite şi cu nuanţele de rigoare, toate trei înseamnă acelaşi lucru în graiurile mai suave ale floretiştilor de conivenţă: experienţă, justement.

Şi-atunci scriem aşa:

Pentru Năroadă, ce se crezuse până nu demult cu prisosinţă plimbată şi deja blazată de anecdotici aeroportuare, hagialâcurile se scriu cu vorba Erfahrung. De gen - cum altfel? - feminin, ea acoperă destul de bine ideea de acumulare incipientă, concretă şi măsurabilă cantitativ. Un percorso, orizontal.

Pentru Dihanie, însă, s-ar potrivi mai degrabă neutrul Erlebnis, ce presupune insistenţe de scară academică şi impertinentă voluptate reînnoită, profunzime şi scară calitativă. Acquis, vertical.

Dialogul dintre cei avatari tot experienţă este. O scriem masculin drept Versuch, cel mai bogat în sensuri din toate. Pentru că presupune simetrice şi reciproce eforturi, încercare şi experiment, rezultat şi eseu.

Versuch - une requête qui devient quête.

Iată de ce îmi este probabil cu absolută neputinţă să spun nu.

15 noiembrie 2009

October Madness -1: Jus emphyteuticum

Motto:

"Le propriétaire est censé avoir attaché à son fonds des effets mobiliers à perpétuelle demeure, quand ils y sont scellés en plâtre ou à chaux ou à ciment, ou, lorsqu'ils ne peuvent être détachés sans être fracturés ou détériorés, ou sans briser ou détériorer la partie du fonds à laquelle ils sont attachés.

Les glaces d'un appartement sont censées mises à perpétuelle demeure lorsque le parquet sur lequel elles sont attachées fait corps avec la boiserie.

Il en est de même des tableaux et autres ornements.

Quant aux statues, elles sont immeubles lorsqu'elles sont placées dans une niche pratiquée exprès pour les recevoir, encore qu'elles puissent être enlevées sans fracture ou détérioration."


(Code Napoléon, Livre II Des biens et des différentes modifications de la propriété, Titre 1er De la distinction des biens, Chapitre 1er Des immeubles, art.525 )


Ce se poate întâmpla în momentul în care una din cele mai frumoase minţi posibile alege să puie deliberată piedică uneia din cele mai nesăbuite şi entuziaste naivităţi?

La drept vorbind, încă mă întreb. Unele rezultate sunt vizibile, în capricioase cadenţe şi incerte priceperi chiar aici. Altele, ca de pildă efectul stroboscopic al flâneriei de Luang Prabang, nu se lasă prea lesne împinse la vorbă. Toate momentele asiate de-altfel, par să împartă secretul infinitezimalei recuzite şi cataclismicei intensităţi senzoriale: amestecul sminteşte şi sublimează, în cheie imediată.


***

Între ispită şi sfinţenie, alegerile sunt dificile. Întinzând mâna, totul ar putea dispare, într-atât unele scenografii par rodul imaginaţiei mandarinilor de fum ce nu se arată oricui. Cucoana din marginea iarmarocului khmer ce tocmai ţi-a vândut, cu afectuoasa indiferenţă de care numai indochinezii sunt în stare, un blid de explozivă haleală în care habar nu ai ce taxoni se ascund, ştie de toate lucrurile astea. Născută şi nu făcută fărâmă de rai, ea are asupra ta, european abstract şi volatil, privilegiul citirii ieroglifice a realităţii de Acolo, în care miturile nu mai sunt mituri şi circumstanţele tale devin inconvertibile. Aiurit, fericit, corupt până la măduvă de constructe ce îţi strâng în permanenţă glota, pur şi simplu ştii că nu vei putea aduce în dar, la rândul tău, decât lucida capitulare a glosolaliei, aproximaţiei emotive, bâlbei fermecătoare.

Alegând ruşinarea demnă, pierzi mai tot. Retras în manta-ţi continentală chiar preţ de cinci minute, vei observa imediat cum, printr-un joc subtil al aceloraşi djini tutelari, realitatea se schimbă drastic şi imperceptibil. Nuanţă cu nuanţă şi secundă după secundă, eşti izgonit din raiul complice al cuminecării dintre lumi într-un soi de realitate intermediară, de Purgatoriu pentru farangi bezmetici.

Frescele vor continua să surâdă, desigur. Dar cu ochiul dezamăgit şi întors spre sine: şi-au pierdut vremea, eşti şi tu ca toţi ceilalţi. Vă miră că spun asta? N-ar trebui: oricine s-a smintit din toată inima într-un pronaos de wat ştie că privirile de pe pereţi sunt mai vii decât noi.

Iată rostul celui mai folositor sfat de călătorie pe care îl pot da, la rândul meu, oricui ar dori să încerce cu degetul oceanul de amniotice fericiri al Orientului Extim: enervările, meschinăriile şi fricile trebuie neaparat lăsate la graniţă.


***

Pentru că e o matrice exigentă, Indochina te va răsplăti în felul ei dulce-amar, cu senzaţia serpentină de la întoarcere a despuierii copleşitoare de un strat dermic, pe măsură ce realitatea se distilează încetul cu încetul. În secret, speri şi crezi cu toată convingerea de care te ştii în stare că undeva, la Pak Ou sau pe Settathirat, dublul tău încă bântuie nepăsător şi în momentul în care scrii toate lucrurile astea.

Într-o bună zi, o să vă întâlniţi din nou. Pesemne are multe lucruri să-ţi spună.

Mais qu'est-ce nos avatars y furent heureux!

Sans doute parce qu'un certain nombre de réalités rend tout questionnement inutile.

Deocamdată însă, sunase ceasul altor hărţi.

***

Aşadar, nu: nu aţi greşit pagina. Urmează să vorbim, cu cea mai mare poftă de-altfel, despre cu totul alte destinaţii. Dar cum de multe ori realitatea Seraiului se citeşte de la dreapta la stânga, am socotit că toate aceste lucruri - şi câte vor mai urma - încep fix de la contoarul de înregistrare bagaje al aeroportului Suvarnabhumi din Bangkok.

Ştim bine: e unul din acele momente de cristalizată şi asumată sublimare în care realizezi fulgurant razna bună de hidrografii vitale.

L'Indochine, c'est le Bail.

Ce Bail est double, mais pas vraiment jumeau.

Et pour une fois, c'est le légiste qui parle.


***

De ce côté du miroir, un bail tout simple et tout bête: incessible et avec objets attachés à perpétuelle demeure. Ces objets sont autant de tableaux diurnes: un billet ouvre une fenêtre, une image tend une main, en partage.

On se souvient de Portalis: les glaces d'un appartement sont censées mises à perpétuelle demeure lorsque le parquet sur lequel elles sont attachées fait corps avec la boiserie. Et c'est bien le cas pour ce qui nous occupe; car la marqueterie un peu gauche que voici fait corps avec la boiserie du Songe Eveillé, dont vous êtes le Grand Torréfacteur.


***

Du vôtre et, comme je le suppose, avec une sorte de féodale largesse, vous me confiâtes un bail emphytéotique sur un certain nombre de...hum... comment dire?

Les appeler
repères - et peu importe si elles sont latitudes ou longitudes - serait bien réducteur: la clarté nuit aux choses de cette trempe. Alors, pour rester fidèle à la sémantique du fief, appelons-les plutôt des simples.

Des simples alchimiques, cela va de soi: ce sont là drogues végétales, comme dirait la rigueur des pharmacopées.

C'est ainsi que se noue la charmante conjuration des assassins de l'ennui comptable: par une concession régalienne aux fins du plus grand bien des complices.

Et comment
donc ne pas être preneur d'un droit que l'on sait bien réel?

Que l'on appelle - le plus sérieusement du monde, d'ailleurs -
de jouissance.

Et dont
je signe la reconduction, à chaque fois que je ramasse ce gant tombé négligemment de votre palanquin.

Pondering

Până atunci însă, o dilemă pe termen scurt.

Grenada o aruncă serafic Fregata, întoarsă de la aeroport - nu, nu poate să stea locului, zut alors! - din cauză de grevă finică.

Ia zi...unde mergem de Anul Nou?

Linişte mare. Nimic încă la telejurnal despre Route de la Joie şi propunerea mea complementară despre care nici măcar dumneata nu ştii încă nimic, pentru că deoarece solicit o audienţă.

Oh. Dacă ar fi după mine, un singur loc pe lumea asta s-ar potrivi, care se ştie. Dar Indochinele sunt departe şi Fregata nu poate lipsi atât.

Enfin. După lupte seculare, am cernut vreo patru zaruri.

Berlin sau Dubai, zic eu. Tallinn sau Viena, zice ea.

Ouhlà, ça craint.

Cui se întreabă, Parisul - doamne fereşte. Nu există vreun alt loc mai dezamăgitor pe lume de Anul Nou, pe bune.

سفر خوش

Heh. Insomnie şi planuri - de data asta atomice: et je pèse mes mots.

Nici n-am ajuns la sfertul traseului şi-am ameţit.

Route de la Joie, hein?

Aşa ceva se sărbătoreşte cu sminteala sonoră de mai jos:



PS: Dibai House, la un moment dat... nu?

Later edit: Patru dimineaţa. Şi o jumătate de duzină de întrebări.

Dacă mai aveai vreo îndoială, poftim: ridic mănuşa.